Iov30

Chinuitorii vrednici de dispreț ai lui Iov

Şi acum!... Am ajuns de rîsul celor mai tineri de cît mine, pe ai căror părinţi nu -i socoteam vrednici să -i pun printre cînii turmei mele.

Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mînilor lor, cînd ei nu erau în stare să ajungă la bătrîneţă?

Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.

Smulg ierburile sălbatice de lîngă copăcei, şi n'au ca pîne de cît rădăcina de bucsau.

Sînt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi.

Locuiesc în văi îngrozitoare, în peşterile pămîntului şi în stînci.

Urlă printre stufişuri, şi se adună supt mărăcini.

Fiinţe mîrşave şi dispreţuite, -sînt izgoniţi din ţară.

Şi acum, astfel de oameni mă pun în cîntecele lor, am ajuns de batjocura lor.

Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă.

Nu se mai sfiesc şi mă înjosesc, nu mai au niciun frîu înaintea mea.

Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea, şi îmi împing picioarele, şi îşi croiesc cărări împotriva mea ca să mă peardă.

Îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.

Ca printr'o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc supt pocnetul dărîmăturilor.

Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vînt, ca un nor a trecut fericirea mea.

Şi acum, mi se topeşte sufletul în mine, şi m'au apucat zilele suferinţei.

Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează.

De tăria suferinţei haina îşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.

Dumnezeu m'a aruncat în noroi, şi am ajuns ca ţărîna şi cenuşa.

Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare, şi nu mă vezi.

Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea cu tăria mînii Tale.

Mă ridici, îmi dai drumul pe vînt, şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii.

Căci ştiu că mă duci la moarte, în locul unde se întîlnesc toţi cei vii.

Dar cel ce se prăbuşeşte nu-şi întinde mînile? Cel în nenorocire nu cere ajutor?

Nu plîngeam eu pe cel amărît? N'avea inima mea milă de cel lipsit?

Mă aşteptam la fericire, şi cînd colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină, şi cînd colo, a venit întunerecul.

Îmi ferb măruntaiele fără încetare, m'au apucat zilele de durere.

Umblu înegrit, dar nu de soare. Mă scol în plină adunare, şi strig ajutor.

Am ajuns frate cu şacalii, tovarăş cu struţii.

Pielea mi se înegreşte şi cade, iar oasele îmi ard şi se usucă.

Arfa mea s'a prefăcut în instrument de jale, şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare.

Use ← → arrow keys to navigate