Iov7

Nenorocirea și scurtimea vieții

Soarta omului pe pămînt este ca a unui ostaş, şi zilele lui sînt ca ale unui muncitor cu ziua.

Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,

aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sînt nopţi de suferinţă.

Mă culc, şi zic: ,Cînd mă voi scula? Cînd se va sfîrşi noaptea?` Şi mă satur de frămîntări pînă în revărsatul zorilor.

Trupul mi se acopere cu viermi şi cu o coajă pămîntoasă, pielea-mi crapă şi se desface.

Zilele mele sboară mai iuţi decît suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nicio nădejde!

Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.

Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.

Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica celce se pogoară în Locuinţa morţilor!

Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.

De aceea nu-mi voi ţinea gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tîngui în amărăciunea sufletului meu.

Oare o mare sînt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?

Cînd zic: ,Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile,`

atunci mă înspăimînţi prin visuri, mă îngrozeşti prin vedenii.

Ah! aş vrea mai bine gîtuirea, mai bine moartea decît aceste oase!

Le dispreţuiesc!... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi -i viaţa!

Ce este omul, ca să-Ţi pese atît de mult de el, ca să iei seama la el,

să -l cercetezi în toate dimineţile, şi să -l încerci în toate clipele?

Cînd vei înceta odată să mă priveşti? Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?

Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentruce m'ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?

Pentruce nu-mi ierţi păcatul, şi pentruce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărînă, şi cînd mă vei căuta, nu voi mai fi!``

Use ← → arrow keys to navigate